Adevarata istorie a romanilor

Dinastia Asanestilor – Epopeea primilor vlahi

http://www.descopera.ro/maratoanele-descopera/descopera-istoria-romanilor/5109611-dinastia-asanestilor-epopeea-primilor-vlahi


In anul 1185, cand in fruntea Bizantului se afla imparatul Isaac Anghelos al II-lea. Acesta urma sa se insoare cu fiica regelui ungar Bela al III-lea si nu isi putea imagina o nunta in afara fastului cuvenit celebrarii unei astfel de uniuni imparatesti. Pentru ca visteria bizantina nu putea sustine cheltuielile enorme prevazute de catre imparat, acesta din urma gaseste solutia cea mai usoara pentru iesirea din criza: marirea birurilor pe care supusii sai erau datori sa le plateasca catre imparat. Noua dare prevazuta ii afecta in primul rand pe crescatorii de animale, iar printre acestia se numarau vlahii si bulgarii din zona Muntelui Haemus. Dintre toate sursele epocii, cronica bizantinului Nicetas Choniates Akominatos este cea care reda destul de exact desfasurarea evenimentelor din acea vreme.

Nicetas consemneaza ca noul bir, introdus abuziv, a adus multa nemultumire vlahilor si bulgarilor care locuiau pe muntele Haemus. Pentru a aduce la cunostinta imparatului nemultumirea lor, acestia trimit doi soli, alesi deloc intamplator. La drum pleaca fratii Petru si Ioan Asan, fruntasi printre semenii lor. Departe de a fi luati in seama, cei doi sunt palmuiti, umiliti in fata curtii imperiale si trimisi acasa. Intorsi cu apasarea esecului si cu pata rusinii pe obrazul lor, cei doi frati planuiesc o revolta a poporului din acea zona, formata in cea mai mare parte din vlahi si bulgari. La inceput, populatia mixta a intampinat cu scepticism si cu teama propunerea lor, o atitudine deloc exagerata in acele vremuri, cand contestarea unei astfel de puteri echivala cu un act de nebunie. Mai mult decat atat, localnicii purtau cu ei amintirea unei alte infrageri dureroase suferita de catre stramosii lor, nu cu mult timp in urma, in timpul miscarii de la Tesalia din 1066.

Nicetas povesteste cum, pentru a-i convinge de necesitatea acestei miscarii, fratii nu s-au dat inapoi de la folosirea unor trucuri menite, nu atat sa pacaleasca populatia, cat sa le inspire o farama de credinta in soarta glorioasa ce le era rezervata. In acest scop, se spune ca cei doi frati ar fi adunat mai multi oameni despre care se credea ca sunt indraciti si stapaniti de duhuri rele (foarte probabil epileptici, dupa cum ne-a revelat medicina moderna), si i-au invatat ca in timpul crizelor lor sa spuna: "Dumnezeul neamului bulgarilor si vlahilor a binevoit si a incuviintat scuturarea jugului celui de demult", si ca o urmare a acestui semn divin "sa puna mana pe arme si sa porneasca asupra romeilor si pe cei prinsi in razboi sa nu-i crute, ci sa-i injunghie si sa-i omoare fara mila". Ca acest episod este adevarat sau nu, cert este ca populatia de pe muntele Haemus avea destule motive pentru a porni aceasta rascoala, chiar si fara artificii. Momentul nici ca putea fi mai bine ales. Puternicul Imperiu Bizantin trecea printr-o perioada tulbure, in care siguranta sa era amenintata serios de hoardele de unguri care navalisera cu doi ani in urma dinspre nord-vest si care repurtase deja primele succese. Ungurii ocupasera Belgradul, Branicevo, Nisul, ajungand pana la Sofia.

In acelasi an in care vlahii si bulgarii isi pregateau rascoala, dinspre Sicilia se iveste o noua amenintare in prezenta normanzilor, care inregistreaza cateva victorii de scurta durata, prin cucerirea oraselor Durazzo, Serres, Amfipolis si chiar Salonic. Scurtul avant al acestora este potolit in toamna aceluiasi an de catre generalul bizantin Alexios Vranas. Misiunea lui era sa aplice ulterior aceeasi strategie si in cazul rasculatilor de la Muntele Haemus, insa mana destinului hotaraste ca lucrurile sa se aseze altfel. In loc sa porneasca impotriva vlahilor si bulgarilor, generalul bizantin intoarce armele impotriva imparatului Isaac Anghelos, isi aduna trupele la Adrianopol si se proclama pe sine imparat. Pe acest fond complicat, tesut din lupte interne si amenintari externe, isi pregatesc fratii Asanesti rascoala. Primele miscari ale acestora inregistreaza cateva victorii notabile. Ametit de succes, Petru chiar indrazneste sa poarte insemnele imparatesti, rezervate exclusiv conducatorului bizantin: coronita aurie si incaltarile rosii.

In garda, bizantini!

Isaac Anghelos refuza sa se lase intimidat de incercarile celor doi frati vlahi, prin urmare demareaza mai multe campanii impotriva acestora. In prima incercare, trece neobservat Balcanii si ataca din spate rasculatii. Armata vlaho-bulgara este infranta, insa cei doi frati reusesc sa fuga peste Dunare, refugiindu-se la vecinii cumani. Imbatat de victorie si crezand ca le-a dat o lectie binemeritata moesilor, imparatul bizantin neglijeaza sa isi ia masurile rudimentare de precautie si se multumeste sa dea foc granelor. Cum in plan politic, orice greseala se plateste, Isaac Anghelos avea sa simta cat de curand consecintele erorii sale. Departe de a-si invata lectia dorita de bizantini, cei doi frati, care acum se bucura de ajutorul cumanilor, incep o actiune larga de pradare a Traciei. O a doua incercare de oprire a campaniei de cucerire initiata de catre conducatorii vlahi si de catre aliatii cumani va demara in primavara anului 1187. Pentru ca rezultatele intarziau sa apara, bizantinii sunt de acord sa incheie un armistitiu. Trimisul Asanestilor la Constantinopol va fi Ionita, cel de-al treilea frate, care va da bir cu fugitii doi ani mai tarziu.

Ostilitatile reincep, iar lui Petru ii vine ideea de a se alia cu armata cruciatilor condusa de catre imparatul german Frederic Barbarossa, care tocmai traversa in acea perioada Peninsula Balcanica. Targul parea avantajos pentru ambele parti: Frederic Barbarossa primea un ajutor de 40.000 de soldati, iar Petru spera sa primeasca mai usor recunoasterea titulaturii de "tar". In cele din urma, propunerea a fost primita, insa Barbarossa nu a apucat sa se bucure de acest avantaj numeric, pentru ca ostilitatile cu bizantinii s-au aplanat. Cu toate acestea, Petru si Ioan si-au continuat planurile de invadare ale Traciei, fortandu-l pe Isaac Anghelos sa organizeze o alta campanie impotriva vlahilor dezlantuiti. Soarta nu s-a aratat prea favorabila bizantinilor, iar dupa ce armata lui Isaac a fost surprinsa intr-o trecatoare de catre rasculati, printre pierderile insemnate era cat pe ce sa se numere chiar si viata imparatului. Aceasta ultima victorie intari si mai mult pozitia Asanestilor, ramasi stapani peste tara dintre Dunare si Balcani.

Din nefericire pentru imparatul Isaac Anghelos, acesta este detronat chiar inainte de a incepe o noua campanie, in 1195. Locul sau este luat de catre Alexie al III-lea Anghelos, insa nici acesta nu are mai multe sanse de reusita in fata rasculatilor vlahi si bulgari, a caror putere in zona parea sa creasca de la o zi la alta.

Curand insa, Asanestii incep sa isi numere propriile pierderi insemnate. Dupa ce s-a opus bizantinilor timp indelungat pe campul de lupta, Ioan Asan este ucis de catre Ivanko/Iovanke, un nobil valah, dintr-o cauza care nu avea nimic de a face cu razboiul sau cu politica, ci cu… dragostea. Desi Petru razbuna moartea fratelui sau, doar un an mai tarziu il paste aceeasi soarta. In 1197 moare in urma unei conspiratii boieresti. A mai ramas in viata doar cel de-al treilea frate din dinastia Asanestilor, Ionita, pe care grecii il numisera Kaloioanes (Cel Frumos). Desi nu exista nicio indoiala ca tocmai calitatile extraordinare ale celor trei frati au fost cele care au ajutat la propulsarea lor in fruntea rascoalei impotriva Imperiului Bizantin, dintre toti, Ionita parea sa fie cel mai daruit cu remarcabile calitati militare si politice. In vremea lui Ionita, ceea ce a inceput ca o rascoala in semn de nemultumire pentru introducerea unui nou bir, s-a transformat in instaurarea si extinderea unui nou stat.


Datorita importantelor miscari de ordin politic si militar pe care le-a generat, Ionita a devenit una dintre cele mai insemnate personalitati valahe din Balcani. Acesta a intins granitele statului pe care il conducea, a obtinut recunoasterea oficiala atat a Bizantului, cat si pe cea a papei. De la acesta din urma, a obtinut recunoasterea titlului de rege pentru sine si cea de primat pentru arhiepiscopul bisericii noului stat. In acest sens, s-au pastrat documente care atesta corespondenta acestora, prin intermediului carora Ionita ii cerea papei Inocentiu al III-lea coroana de imparat si sceptrul si demnitatea de patriarh pentru arhiepiscopul bisericii bulgare si vlahe. Papa, in schimb, i-a cerut supunerea religioasa fata de Roma. Ambele parti reusesc sa ajunga la un consens si fiecare a obtinut, maimult sau mai putin, ceea ce si-a dorit. Pe 8 noiembrie 1204, Ionita este incoronat ca rege al bulgarilor si vlahilor, nu imparat asa cum a cerut initial. I se preda diadema, sceptrul si bula trimise de papa. Odata cu acestea a primit si dreptul de a bate moneda. Ionita a promis, in schimb, respectarea legilor bisericii romane.

Tot Asanestii sunt cei care transforma din temelii Tarevetul, ridicand in mijlocul Balcanilor o cetate demna de orice mare imperiu al vremii. O cetate ce avea sa ramana cunoscuta in istorie sub numele de Tarnovgrad - a treia Roma si al doilea Constantinopol. Asezata pe colinele Tarevet, Trapezita, Momina Krepost si Sveta Gora, pe ambele maluri ale raului Iantra, cetatea ocupa o suprafata de 110.000 de metri patrati, imensa fortificatie fiind intarita cu ziduri uriase cu o inaltime de peste 10 metri si o grosime de pana la 3,40 metri. Trei porti succesive si tot atatea randuri de turnuri si creneluri au stat mai bine de doua secole in calea navalirilor barbare. Nu mai putin de 21 de biserici ortodoxe se aflau in incinta cetatii, fiecare dintre ele reprezentand centrul unei mici comunitati. Alaturi de ele se regasea si palatul tarilor, iar deasupra tuturor, in punctul cel mai inalt al muntelui, fusese ridicata patriarhia, poate si ca un semn care sa aminteasca viitorilor monarhi ascendentul puterii religioase asupra celei civile. Construit pe ruinele unei basilici bizantine, complexul patriarhal ocupa 3.000 de metri patrati si a fost inconjurat, la randul lui, de ziduri cu creneluri. Timp de peste 200 de ani, aici s-a aflat unul dintre cele mai mari centre culturale ale Balcanilor, lacas de invatatura pentru multi dintre carturarii vremii. Atat patriarhia, cat si restul cetatii au fost incendiate de otomani in anul 1393, anul prabusirii Tarevetului si al Imperiului Vlaho-Bulgar. Printre cei cazuti in apararea cetatii s-a aflat si Eftimie din Tarnovo, ultimul patriarh din Tarnovgrad, cea mai distinsa personalitate a sfarsitului de secol XIV.

Desi noul stat, intemeiat de vlahi si de bulgari, a devenit in scurta vreme un stat totalmente bulgar din diverse considerente, aceasta miscare indrazneata a avut ca rezultat instaurarea puterii exemplului, avand in centrul ei trei emblematice figuri, a caror nationalitate reala a devenit ulterior un subiect aprins de discutie.

Descendenta Asanestilor

Chiar daca faptele si miscarile istorice care dateaza deja de 900 de ani au fost in mare parte reconstituite, nationalitatea rasculatilor care au instaurat "Cel de-al doilea tarat bulgar", asa cum a ramas in cartile de istorie, este inca controversata. In privinta acestui aspect, istoricii romani si cei bulgari inca nu au reusit sa ajunga la un consens. Cert este ca invatatii bulgari contesta originea romana a Asanestilor. In opinia lor, acestia ar fi fost bulgari sau chiar cumani, iar titlul pe care il purta Ionita de "Rege al bulgarilor si al vlahilor" nu ar fi decat varianta modificata de catre scribii cancelariei papale, care au inlocuit cuvantul "graecorum" din documentele slave de la Tarnovo, in "blachorum". Prin urmare, Ionita nu era "Rege al bulgarilor si al vlahilor", ci al "bulgarilor si grecilor". Pentru ca afirmatiile acestora nu sunt sustinute in ochii invatatilor romani, acestia din urma considera ca nationalitatea valaha a Asanestilor este mai presus de orice indoiala. Dovezile citate se bazeaza pe o serie de documente, provenind din surse si zone geografice diferite. Istoricul roman Constantin C. Giurescu face in a sa lucrare "Istoria Romanilor"o expunere detaliata a surselor pe care invatatii romani se bazeaza in sustinerea nationalitatii valahe a Asanestilor.

Cea mai importanta dintre acestea este cronica lui Nicetas Choniates Akominatos, care mentioneaza in repetate randuri ca Petru si Ioan erau vlahi si ca apartineau "acelui neam de oameni care locuiesc pe Muntele Haemus si care inainte se numeau Mysi (locuitori ai Moesiei) si care acum vlahi se cheama". Intr-o alta mentiune detaliaza cum intr-una din expeditiile bizantinilor, un preot a fost luat prizonier, iar acesta "s-a rugat lui Asan, graindu-i in limba lui, stiutor fiind de limba vlahilor, sa aiba mila de el si sa il sloboada". Mai departe, cronica lui Ansbertus, descrie trecerea cruciatilor prin Peninsula Balcanica si povesteste cum, la un moment dat, acestia au fost luati prin surprindere de acel valah Ionita (in textul original "Blachus ille Iohannitius"), care avea pe langa el "valahi si cumani si altii". Iata cum, un al doilea izvor, de origine germana de aceasta data, sustine nationalitatea valaha a Asanestilor. Mai departe, vine randul cronicarilor francezi sa "depuna marturie" in favoarea romanilor. Geoffroy de Villehardouin, Henri de Valenciennes si Robert de Clary il mentioneaza pe Ionita sub numele de "Jehan le Blac" sau "Johanice le Blac". In ultimul rand, dar nu in cele din urma, sunt documentele cancelariei papale, in care se consemneaza originea valaha a lui Ionita si chiar faptul ca acesta se trage din vechii romani.

Toate aceste cronici, mentiuni si documente, luate laolalta, reprezinta pentru istoricii romani o dovada de netagaduit a nationalitatii valahe a celor trei frati Asanesti care, prin perseverenta si darzenia lor, au scris episodul in care istoria romanilor s-a intalnit cu cea a bulgarilor pentru a crea una dintre cele mai surprinzatoare pagini din istoria Balcanilor. O istorie pe care ambele popoare ar trebui sa si-o recunoasca reciproc, in spiritul

Soimos a scris:

Dinastia Asanestilor – Epopeea primilor vlahi

http://www.descopera.ro/maratoanele-descopera/descopera-istoria-romanilor/5109611-dinastia-asanestilor-epopeea-primilor-vlahi

Toate aceste cronici, mentiuni si documente, luate laolalta, reprezinta pentru istoricii romani o dovada de netagaduit a nationalitatii valahe a celor trei frati Asanesti care, prin perseverenta si darzenia lor, au scris episodul in care istoria romanilor s-a intalnit cu cea a bulgarilor pentru a crea una dintre cele mai surprinzatoare pagini din istoria Balcanilor. O istorie pe care ambele popoare ar trebui sa si-o recunoasca reciproc, in spiritul

Am citit materialul, care abunda de informatii (cam greu de retinut totul, daca nu esti de specialitate) - in mare parte le-am descoperit, cu ani in urma, citindu-l pe Neagu Djuvara (pe care eu il admir foarte mult). As recomanda celor interesati o carte deosebita a autorului:"Istoria romanilor povestita celor tineri";este captivanta si usor de citit (tocmai in asta consta maestria autorului), desi contine destule informatii.
Observ in materialul de pe descopera.ro ca nu se spune nimic despre simbioza romano-cumana. Referitor la nationalitatea fratilor Asanesti, nu inteleg de ce ii deranjeaza pe unii istorici existenta anterioara a unei inrudiri valaho-cumane (insasi numele de Asan este de origine cumana). La fel se intampla cu Basarab I, intemeitorul Tarii Romanesti, ce se inrudea cu o familie de cnezi cumani (numele este de origine cumana). Si inca ceva, era catolic. Oare cum s-ar fi intors roata istoriei, daca am fi ramas vasali ai Romei?
http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/djuvara-romania-a-ramas-in-urma-si-fiindca-e-ortodoxa-206469.html

Interesant!
Multumim ptr informatiile ... foarte nteresante!

Cat despre originea cumana a numelui Asan ... respectiv nationalitatea Asanestilor ... se pare ca parerile sunt impartite ...si anume exista 3 teorii diferite ...bulgarii zic ca erau vlahi adica bulgari, romanii zic ca erau vlahi adica romani ...si mai nou sunt unii care zic ca erau cumani!

Nemtii ca sunt neutrii fata de istoria acestei zone afirma ca originea lor este disputata ... si ca unii zic ca sunt Vlahi, iar altii ca sunt cumani, asta din cauza poreclei Belgun data lui Ioan Asan I ... porecla de origine cumana.

Cat despre cine sunt vlahii ...caci am vazut ca si bulgarii se considera urmasii valahilor ... nemtii afirma ca sub aceasta denumire de origine germanica erau vizati cei de origine si limba latinica, din sud estul Europei, recte stramosii romanilor de astazi .. si bineinteles rudele noastre ramase in Balcani ...adica aromanii, istroromanii, si meglenoromanii.

Soimos a scris:

Cat despre cine sunt vlahii ...caci am vazut ca si bulgarii se considera urmasii valahilor ... nemtii afirma ca sub aceasta denumire de origine germanica erau vizati cei de origine si limba latinica, din sud estul Europei, recte stramosii romanilor de astazi .. si bineinteles rudele noastre ramase in Balcani ...adica aromanii, istroromanii, si meglenoromanii.

Mie imi place teoria lui Djuvara: pe vremea Imperiului Roman, la nord de Italia traiau triburile numite volcae, de origine celtica, ce vorbeau latina; germanii antici au atribuit numele de volcae/walh tuturor vorbitorilor de latina. cand au inceput sa migreze dinspre Rusia triburile slave, au preluat termenul ce a devenit vlah. Mai departe de aici, denumirea walh/vlah a fost atribuita unei serii intregi de popoare aflate la marginile imperiului:
- Tara Galilor: Wales
- belgienii de origine franceza: valoni
- district francofon din Elvetia: Valais
Termenul valah este pronuntat in rusa: voloh, in maghiara: olah, in turca: iflak.

imishaa a scris:

Mie imi place teoria lui Djuvara: pe vremea Imperiului Roman, la nord de Italia traiau triburile numite volcae, de origine celtica, ce vorbeau latina; germanii antici au atribuit numele de volcae/walh tuturor vorbitorilor de latina. cand au inceput sa migreze dinspre Rusia triburile slave, au preluat termenul ce a devenit vlah. Mai departe de aici, denumirea walh/vlah a fost atribuita unei serii intregi de popoare aflate la marginile imperiului:
- Tara Galilor: Wales
- belgienii de origine franceza: valoni
- district francofon din Elvetia: Valais
Termenul valah este pronuntat in rusa: voloh, in maghiara: olah, in turca: iflak.

Foarte interesanta si binevenita completarea ta.
In materie de celti ... sa sti ca am locuit si eu, bineinteles aici in Germania, intr-un orasel (Engen) care avea ca suburbie un satuc care avea numele ramas de celti, si anume Welschingen.
Dar asta nu era ceva unicat pentru ca in jur erau o sumedenie de alte localitati care aveau tot o origine celtica ...si care se terminau tot cu sufixul "ingen" sau incepeau cu prefixul "Welsch". ...adica ceva apropiat de ceea ce spune maestru Juvara, caci se pare ca exista o asemanare fonetica intre Wels si valah

Deci teoria lui Juvara mi se pare corecta, pentru ca intradevar au existat si celti romanizati, si acestia erau numiti "welsi" ... desi celtii naturali si neromanizati vorbeau o limba din familia de limbi indogermanice si prin migrarea lor au ocupat acelasi spatiu pe care ulterior au venit alte triburi germanice care i-au alungat mai la vest unde se intalnesc si azi.

Hey
vad o imbunatatire.....de cand nu mai aveti cu cine va certa v-ati apucat de istorie. va prieste.
Si va felicit
Atata doar ca acum nu mai am de ce/cine ma distra,

Asta este din cauza ca tu nu ai mai postat si astfel nu ne-am mai putut distra si sparge de atata ras ... si astfel trebuia si noi sa incepem un subiect .... ca sa ne treaca timpul mai usor ...

Din istoria interbelica

Ardelenii, rudele sarace de pe malul Dîmbovitei

Autor: Iancu Motu


Politicienii ardeleni erau mai mult tolerati decît acceptati la Bucuresti
Personaje dintr-o alta lume

Viata politica a României interbelice nu a fost nici atît de democratica si nici atît de lipsita de mari probleme precum se mai crede uneori. Ideea potrivit careia Marea Unire de la 1 decembrie 1918 a lamurit tot sau aproape tot ce se putea, este si falsa si periculoasa. Orgoliile unora dintre principalii actori pe scena politica, jocul din umbra, interesele personale, stilul diferit de a aborda politica, în general, au dus la dese si mari încrîncenari, chiar daca ele nu erau întotdeauna vizibile cu ochiul liber. Si cele mai mari încrîncenari i-au avut drept protagonisti pe politicenii ardeleni, descinsi pe malurile Dîmbovitei.

Unire si nemultumire

Integrarea noilor provincii în cadrul României a fost considerata, de marea majoritate a oamenilor politici, drept un domeniu rezervat celor care cunosteau în mod real situatia. De aici, ciocniri, interese divergente si nu odata acuzatii grave de coruptie, incompetenta si chiar de nerespectare a actelor fundamentale ale Unirii. De aici si prea desele acuzatii de centralism si de dispret la adresa provinciilor istorice. Iar printre cei care s-au remarcat foarte repede ca fiind nemultumiti de noua situatie au fost ardelenii. Deschiderea Parlamentului din 1919 si formarea unor guverne în care ardelenii, reprezentanti ai Partidului National Român, erau prezenti, s-a facut si prin lansarea primelor ironii la adresa "noilor veniti". Neobisnuiti cu atmosfera de Bucuresti, cu conciliabulele si tratativele din umbra, ardelenii erau de-a dreptul socati de lumea politica a Bucurestiului. La rîndul lor, "regatenii" îi gaseau pe ardeleni prea "scortosi", mult prea ceremoniali, prea legati de atmosfera de la Viena.

Oameni dintr-o alta lume

Probleme au aparut si în ceea ce priveste apartenenta confesionala (unii dintre ardeleni erau greco-catolici sau chiar catolici), cît si din pricina manevrelor de culise ale puternicilor politicieni de la Bucuresti, pentru a anula sau macar pentru a scadea influenta partidelor din provinciile istorice chiar în interiorul acestora. Situatia a durat pe tot parcursul primului deceniu de dupa Unire ajungîndu-se pîna la o tensiune care avea sa duca la reprosuri deschise. Cu alte cuvinte, prezenta politicienilor ardeleni la Bucuresti era mai degraba tolerata decît admisa ca un dat, ca o realitate cu toate consecintele sale. Alexandru Marghiloman a avut buna idee de a nota în jurnalul sau multe dintre micile sau marile mizerii pe care le-a trait în perioada în cauza, ardelenii aparînd, de cele mai multe ori, ca niste personaje stranii, dintr-o alta lume.

Boicotul rudelor sarace

Primiti cu o anume retinere, tratati ca niste rude ceva mai sarace, ardelenii au ajuns pîna la a contesta însasi Unirea, în formele impuse de catre Bucuresti, iar mai apoi au boicotat chiar si sarbatorirea a zece ani de la Unire. Pentru oamenii politici din Bucuresti era ceva greu de crezut, poate si de acceptat, faptul ca ardelenii se plîngeau de situatia teritoriilor intracarpatice, de faptul ca sînt ironizati pentru cum vorbesc si se îmbraca, pentru ca nu se luptau sa-si creeze tot soiul de facilitati. Erau foarte mirati ca, de pilda, Iuliu Maniu, presedintele PNT, nu avea o casa în Bucuresti si ca atunci cînd era în Capitala locuia la hotel sau la vreun prieten. Iar hotelul si-l platea din salariul de premier sau de demnitar. Nu puteau întelege ca un ministru si un prim-ministru precum Alexandru Vaida-Voevod era intransigent si ca solicita respectarea legilor de catre toti.

Autoexilati în Ardeal

Jocul politic tot mai acerb, dupa 1930, a facut ca prezenta politicienilor din Ardeal sa fie tot mai putin agreata. Criza dinastica provocata de catre printul Carol si adversitatea unora dintre fortele politice din vechiul regat a facut ca politicienii ardeleni sa îsi faca simtita prezenta tot mai rar sau sa produca gesturi pe atunci de neînteles. Partidele politice ale vremii, cel putin cele mai importante - PNL si PNT - nu puteau ramîne teritorii rezervate regional. De aici stinghera si tot mai putin vizibila prezenta a unor ardeleni în mijlocul politicii reale. Mai trebuie remarcat si faptul ca unii dintre ardeleni s-au retras din linia întîi autoexilîndu-se în Ardeal. Este cazul lui Vaida-Voevod care a parasit Bucurestiul si s-a retras la Cluj. Iuliu Maniu a facut o politica aparte refuzînd sa mai ocupe scaunul de prim-ministru dar încerînd sa controleze guvernele formate de catre PNT. Jocul politic din Bucuresti l-a facut sa opteze si pentru o atitudine aparte în cazul Carol al II-lea, fiind banuit si chiar acuzat de catre liberali si nu numai, ca a stat în spatele revenirii sale în tara si mai apoi a urcarii pe tron. Acuzatiile au plouat asupra sa, fara a se justifica, politic, situatia reala.

ÎNTRE LEGIONARI SI COMUNISTI

Pe fondul jocului politic al partidelor democratice, dar într-o situatie în general destul de încordata, s-a manifestat si aparitia si dezvoltarea unor curente extremiste. În primul rînd era vorba despre extrema dreapta (ceea ce numim astazi drept legionari) care au acuzat, la rîndul lor, clasa politica a vremii de toate relele posibile ori imaginabile. Nu i-au uitat nici pe ardeleni care, în viziunea lor, erau prea "moi" si prea putin aplecati catre metode de tip radical. Iar cealalta extrema, a asa-zisilor comunisti, n-au facut nimic altceva decît sa-i trateze, direct si fara nici o retinere, cu apelativele de "tradatori de tara", "înfeudati intereselor imperialistilor si mosierimii" din vechiul regat, "atentatori la intergritatea Ungariei Mari". Izolarea ardelenilor începuse sa se faca simtita tot mai mult si mai des. Chiar si în cazul unor politicieni precum Octavian Goga, care aderase la dreapta dura, apropiata de cercurile legionare. Nici Carol al II-lea nu s-a sfiit sa lanseze o groaza de ironii la adresa ardelenilor în timp ce îi atragea cu promisiunea aducerii lor la putere. El este cel care a reusit performanta de a-i desparti definitiv, politic, pe Iuliu Maniu de Al. Vaida-Voevod promitînd cînd unuia, cînd altuia, aducerea PNT la guvernare si promitîndu-le, fiecaruia, postul de prim-ministru. Practic, vocile politicienilor ardeleni la Buucresti au fost prea putin acceptate, mereu ironizate si, prin manevre de culise, ardelenii au fost mereu împinsi în planul secund al puterii. Iar atunci cînd au reusit sa se impuna, au facut-o pentru scurt timp, fiind mereu subminati si atacati.

BOLNAVI DE VIENA

Nu este mai putin adevarat ca ardelenii, ei însisi, au facut gesturi care i-au plasat într-o situatie uneori ingrata. Faptul ca doreau puterea nu era ceva de condamnat. Dar modul în care au actionat a produs o mare de ironii. Nereusind sa se impuna în plan national, Partidul National Român a cautat aliante politice capabile sa-l transforme într-o a doua, sau dupa cum credeau ei însisi, prima putere politica a tarii. De aici ironii de tot felul. Una dintre ele era legata de "împreunarea" unor "bolnavi de Viena" cu Partidul Taranesc al lui Ion Mihalache, despre care se spunea ca, totusi, stie chiar sa si manînce cu lingura si furculita. Crearea PNT, în 1927, a fost alt prilej de ironii, dar si de adversitati deschise. Ironiile se îndreptau mai ales catre fruntasii ardeleni, cu deosebire Iuliu Maniu si Alexandru Vaida-Voevod. Maniu aparea ca un gen de mic notar de la tara dornic sa conteste lumea atotputernicilor Bratieni, ca un personaj supus în fata Coroanei, gata de orice compromis numai sa ajunga sa formeze guvernul. Vaida-Voevod era gratulat cu epitete deloc agreabile, fiind vazut mai degraba ca un gen de politist sef, dur si intransigent. Împotriva ardelenilor din Parlament si din guverne tuna si fulgera Nicolae Iorga, ca si alti politicieni din vechiul regat

sursa:
http://www.ftr.ro/ardelenii-rudele-sarace-de-pe-malul-dimbovitei-2371.php