de Dr.Constantin Burlacu - presedintele Ligii apararii al românilor
Acei care au avut tangenţe cu creştinismul ca religie, în special cea
creştin ortodoxă, văd la suprafaţă o credinţă a compasiunii şi a milei faţă de om. Aparenţele pot înşela, o evaluare a surselor primare ale acestei religii va aduce mai multă lumină asupra adevăratei ei esenţe.
Să începem cu personalitatea lui Iisus Hristos de unde creştinismul a pornit doctrinar. Referinţele citate sînt din Biblia sau Sfânta Scriptură, folosită de Biserica Ortodoxă Română.
Numele Hristos este traducerea cuvîntului mesia (mai precis maşiah) din ebraică. Înseamnă "unsul", apelaţia dată de evrei celui care trebuia să vină trimis de Iehova (numele dat de ei lui Dumnezeu) ca să îi salveze.
Prin urmare Hristos trebuia să îndeplinească în primul rînd o misiune de salvare a poporului evreu. A astfel de salvare cuprindea eliberarea de
sub jugul romanilor precum şi scăparea de răul uman şi social, ceea ce
evreii numeau Diavol, Mamona, Belzebul, Lucifer, etc.
Venirea salvatorului poporului evreu era aşteptată de multe veacuri. Conform credinţei evreilor omul trimis de Iehova trebuia să fie nu numai un salvator al sufletelor oamenilor dar şi un rege din stirpea regelui David, personalitatea istorică remarcabilă care făcuse parte din tribul lui Iuda. Noul Testament argumentează că Iisus era din acea spiţă şi prin urmare putea să-şi ceară dreptul de a fi rege al iudeilor.
Omul Iisus şi-a început misiunea cînd avea în jur de 30 de ani. Om fără
carte, aşa cum se spune în Noul Testament, era totuşi proficient în regulile iudaice bazate pe Vechiul Testament şi pe alte scrieri existente la acea vreme. Treptat omul Iisus a format în jurul lui un grup de prozeliţi care deşi mic era perseverent în a-l urma în misiunea pe care şi-o asumase. Care erau caracteristicile acestei misiuni?
Matei, 15, 24, redă cuvintele lui Iisus atunci cînd o femeie canaaneeancă chinuită de un demon îi cere ajutor ca să scape de acel
demon. "Nu sînt trimis decît la oile cele pierdute ale casei lui Israel"
răspunde el. Iisus astfel refuză spunînd mai departe că "Nu este bine
să iei pîinea copiilor şi s-o arunci cîinilor". Cu alte cuvinte Iisus îi numeşte cîini pe toţi oamenii care nu erau evrei. Mai departe, în conversaţia lor, femeia îi răspunde că şi cîinii mănîncă din fărîmiturile ce cad de la masa stăpînilor lor.
Iată un episod din Noul Testament care redă vorbele unui om despre care mulţi cred ca este fiul lui Dumnezeu. Şi paradoxal aceşti oameni nu sînt evrei, ci dintre neamuri, cei pe care Iisus îi numea cîini.
O altă caracteristică a misiunii salvatorului era că trebuia să fie rege al
iudeilor. A fost oare Iisus rege? Cu siguranţă nu. Întrebat dacă este rege al iudeilor omul Iisus spune că împărăţia lui este în ceruri, deşi
evreii aşteptau un rege, aşa cum fusese David în vechime, o personalitate politică de excepţie care să aibă regat pe pămînt nu în
cer. Deci nici această caracteristică a salvatorului evreilor Iisus nu a
îndeplinit-o.
Mai departe, în misiunea salvatorului evreilor era inclusă pacea, pe cînd Iisus declară răspicat că a venit să aducă sabia nu pacea ca să-l despartă pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa (Matei, 10, 34-35). Cum poate vorbi astfel cel ce se credea trimisul lui Dumnezeu dacă Dumnezeul lui nu era cel a dezbinării? Cum am eticheta astăzi un om care ar spune că a venit la cineva în vizită cu dorinţa de a-i dezbina casa?
Tenacitatea cu care omul Iisus dorea să-i convingă pe evrei că el este aşteptatul mesia era deosebită. Acest fapt a atras reacţii fireşti. Cărturarii ziceau că îl are în el pe diavol, pe Beelzebul (Marcu, 3, 22). Oamenii ziceau că are duh rău (Marcu, 3, 30), că are demon (Ioan, 7, 20). Însăşi familia lui îl credeau că nu e în toate minţile (Marcu, 3, 21) şi nu credeau în el (Ioan, 7, 5). Omul Iisus etala cu adevărat o comportare stranie. Spune în Marcu, 3, 33, "Cine este mama mea? şi fraţii mei?". Cum ar fi calificat astăzi un om care şi-ar respinge astfel rudele?
Noul Testament este plin de relatarea faptelor lui Iisus referitoare la scoaterea duhurilor necurate din oameni. În Marcu, 5, 11-13, se spune cum el a trimis duhurile rele într-o turmă de 2000 de porci. După acest episod oamenii l-au rugat să plece de acolo văzînd că lucrează cu demonii (Marcu, 5, 17). Fariseii, oamenii scoliţi în legea iudaică a acelor timpuri, îi spun că cu domnul demonilor (adică cu Satana) el îi scoate pe demoni (Matei, 9, 34). Mulţimea i-a zis că are demon (Ioan, 7, 20; Ioan, 8, 48). Iudeii au spus "Acum ştim că ai demon" (Ioan, 8, 52). Dar el nu a
recunoscut argumentînd că diavolul nu poate lupta împotriva diavolului.
Vom vedea în cele ce urmează de ce a spus Iisus aceasta.
Episodul cu scoaterea duhurilor din acel om şi trimiterea lor în turma
de porci ne face se ne întrebăm ce a rezultat din intervenţia lui Iisus?
Oare duhurile au murit prin moartea porcilor? Nicidecum, deoarece acele
duhuri, aşa cum intraseră în acel om, sau cum ieşiseră din el pentru a
intra în porci, tot astfel puteau intra în oricine altcineva. Pînă la urmă intervenţia lui Iisus s-a soldat cu moartea porcilor pentru că duhurile nu au fost distruse cum s-ar aştepta de la cineva cu intenţii bune.
În Marcu 5, 12-13 şi Luca 8, 32, se spune despre duhuri că l-au rugat să le îngăduie să intre în porci şi el "le-a dat voie", "le-a îngăduit" considerîndu-l astfel mai puternic decît ele. Prin urmare i-au cerut permisiunea ca de la cineva mai mare ierarhic ca ele. Deci Iisus dispunea cum dorea de duhurile rele.
Ne întrebăm pe bună dreptate ce se întîmplă cu duhurile necurate care ies din om?
Răspunsul îl dă chiar Iisus în Luca, 11, 24-26: "Cînd duhul necurat iese
din om, umblă prin locuri fără de apă căutînd odihna; şi negăsind, zice: Mă voi întoarce în casa mea, din care am ieşit. Şi venind, o află
măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai
rele decît el; şi ele intră şi locuiesc acolo; şi starea de pe urmă a omului aceluia se face mai rea decît cea dintîi". Aceste trei versete din Sfînta Evanghelie după Luca sînt cele mai revelatoare cu privire la adevăratele intenţii ale lui Iisus. Nicăieri în Noul Testament nu se afirmă că Iisus a distrus duhurile rele care îi chinuiau pe oamenii posedaţi, ci le-a scos sau le-a îngăduit să iasă din acei oameni posedaţi. Logica ne îndeamnă să credem că un om venit de la Dumnezeu, cum se crede despre Iisus, trebuia să distrugă duhurile rele şi astfel să le împiedice să intre iarăşi în oameni. Dar Iisus nu face aceasta.
Conform spuselor lui Iisus în Luca, 11, 24-26, un duh rău va reveni în
cel posedat cu forţă şi mai mare astfel "starea de pe urmă a omului
aceluia se face mai rea decît cea dintîi" (Luca, 11, 26). Mai putem oare
crede în intenţiile bune ale lui Iisus? Intervenţiile lui sînt malefice fără ambiguitate. Un duh necurat trebuia distrus nu doar lăsat să iasă din corpul posedatului, ca ulterior să revină tot acolo. Rezultă că toate activităţile lui Iisus de scoatere a duhurilor necurate din oameni nu făceau decît să înmulţească duhurile rele. Iată cum a procedat "fiul lui Dumnezeu" cu "ajutorul" dat posedaţilor de duhuri necurate. Aceasta
explică şi faptul de ce Iisus spunea că diavolul nu poate lupta
împotriva diavolului. Iisus era mînă în mînă cu diavolul, activităţile lui de scoatere a duhurilor necurate nu erau făcute decît ca să-i impresioneze pe oameni, dar el ştia foarte bine că duhurile vor reveni mai tîrziu în omul de unde ieşiseră, de data aceasta însoţite de alte duhuri mai rele.
Revenind la episodul cu porcii, dacă Iisus ar fi avut cu adevărat putere de la Dumnezeu şi intenţii bune ar fi distrus acele duhuri nu le-ar fi permis să intre în porci şi astfel să fie lasate libere să facă un rău şi mai mare după moartea porcilor.
Puterea lui Iisus era prin urmare dată de diavol. Întreg episodul cu
porcii arată natura demonică a lui Iisus. Din toată acea întîmplare au
rămas păgubiţi oamenii, proprietarii porcilor, care fiindu-le frică de
Iisus şi puterea lui demonică nici măcar nu au îndrăznit să-i ceară să
fie despăgubiţi. Rezultatul final a fost moartea porcilor, paguba
oamenilor şi mărirea răului prin duhurile necurate libere să-şi
continuie teroarea demonică.
În ritmul acesta de proliferare a
duhurile necurate, care fiecare aducea apoi "alte şapte duhuri mai rele
decît el" (Luca, 11, 26), nu este surprinzător de ce duhurile necurate
s-au înmulţit peste măsură astfel că au susţinut ceea ce ulterior a
devenit religia creştină ca şi cult demonic. Se poate face un mic
calcul. În Marcu, 5, 11-13, se spune cum Iisus a trimis duhurile rele
într-o turmă de 2000 de porci. Presupunînd că în fiecare porc a intrat
un duh necurat, după moartea porcilor cele 2000 de duhuri au chemat
fiecare cîte şapte duhuri mai rele decît ele (Luca, 11, 26) rezultînd un
număr de 16000 de duhuri necurate. Unde au intrat aceste duhuri mai
tîrziu? În oameni, deoarece porcii muriseră. Creştinii care au urmat
după Iisus au avut din plin duhuri necurate care sa-i posede. La
înmulţirea duhurilor rele au contribuit apoi şi apostolii şi toţi cei
care cunosc astfel de metode de scoatere a duhurilor necurate, chiar şi
în ziua de astăzi. Se explică astfel proliferarea creştinismului care nu
duce lipsă de fanatici şi dezechilibraţi, semne tipice de posesiune
demonică. Cazul unor neoprotestanţi ("pocăiţi", cum sînt numiţi de
obicei) este tipic: unii se înfierbîntă la adunări arătîndu-şi evident
latura de posesiune demonică.
Un alt episod din faptele lui
Iisus este cel cu zmochinul. Iisus era înfometat şi a găsit un zmochin
care nu avea fructe. Supărat, îl blestemă pe zmochin: "Rod să nu mai
porţi în veac!" după care zmochinul s-a uscat. Să spună oamenii care
raţionează: Ce vină avea zmochinul că nu avea fructe ca Iisus să le
mănînce? Să ne imaginăm că un astfel de om merge la casa cuiva şi cere
mîncare. Nu i se dă pentru că oamenii din acea casă pur şi simplu nu au
mîncare în acel moment. Apoi cel care a cerut mîncare îi blestemă ca în
veac să nu aibă mîncare în casa lor. Cum ar fi etichetată o astfel de
persoană care aduce ocară unor oameni pentru că pur şi simplu nu au
mîncare atunci cînd el vrea să mănînce? Cazul lui Iisus este cel al
omului rău şi iraţional. Un astfel de episod s-ar fi soldat astăzi cu
furia oamenilor care i-ar fi tras cîteva beţe pe spinare "fiului lui
Dumnezeu".
Să trecem la învăţăturile lui Iisus. Una dintre ele se
referă la ceea ce omul mănîncă. Iisus susţine că nu ceea ce intră în
gură îl spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea îl spurcă pe om
(Matei, 15, 11). Mai departe tot el spune că tot ce intră în gură se
duce în pîntece şi iese afară, dar cele ce ies din gură pornesc din
inimă, şi acelea sînt cele ce-l spurcă pe om, dar a mînca fără să-ţi fi
spălat mîinile, aceasta nu-l spurcă pe om (Matei, 15, 17-20). Este o
învăţătură de doi bani. Cîţi oameni cred că nu contează ce băgăm în
pîntece? Dacă cineva bagă în gură otravă sau mîncare stricată nici nu
mai apucă să o scoată afară că poate şi muri. Cît priveşte ideea că ceea
ce iese din gură îl spurcă pe om cum spune Iisus, afirmaţia lui este de
asemenea o aberaţie. Vorbele rele îl uşurează temporar pe om de
răutatea din el, deşi aruncatul vorbelor pe alţii nu este o soluţie
pentru a scăpa de răul din inimă.
Să analizăm acum doctrina
păcatului promovată de Iisus, ideea cum că orice păcat şi orice
blasfemie li se iartă oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfînt
nu li se va ierta (Matei, 12, 31). Să presupunem că există o ţară în
lume care are un sistem juridic ce respectă această învăţătură a lui
Iisus. De exemplu, un om ticălos este prins în fărădeligile lui şi adus
în faţa judecătorului care va aplica învăţăturile lui Iisus în cazul
respectiv. Sînt consultaţi martorii care declară că învinuitul a furat, a
bătut cinci oameni la beţie şi a omorît un om cu un cuţit. La judecată
omul recunoaşte ticăloşiile făcute adăugînd că a cerut iertare lui Iisus
pentru tot răul făcut. "Ai spus ceva împotriva Duhului Sfînt?" întreabă
judecătorul. "Niciodată!" răspunde omul. Verdictul: "Eliberaţi-l că
şi-a cerut iertare în numele lui Iisus Hristos, dar nu a hulit Duhul
Sfînt!". Întrebare: poate o atare învăţătură a iertării veşnice să vină
de la Dumnezeu sau de la Diavol? O astfel de metodă de a face dreptate
oamenilor este înşelăciune curată, Dumnezeu nu poate iertă răutăţile
oamenilor, cei vinovaţi trebuie să repare cumva răul adus şi să înveţe
că repetarea răului nu va fi iertată prin simpla recunoaştere a
greşelii. Învăţătura lui Iisus este prostie curată. O societate
sănătoasă nu poate funcţiona pe astfel de învăţături fără sens.
Evreii în Vechiul Testament aveau o metoda mai logică, deşi nu era cu
totul justă, ideea că se plăteşte ochi pentru ochi. Dar în învăţăturile
lui Iisus privind aplicarea dreptaţii se vede mai degrabă mîna
diavolului decît cea a unei forţe a dreptăţii. Numai diavolul trece cu
vedere faptul că merge şi aşa, că simpla iertare dată de el diavolul
poate absolvi pe om de relele pe care le face. Diavolul iartă de păcat
pentru a-l ţine pe păcătos mereu în păcat. Este şi metoda folosită de
Iisus pentru a-i menţine pe oameni în jugul suferinţei pe care a
iniţiat-o în locul salvarii pe care trebuia să o aducă aşteptatul mesia,
salvatorul evreilor. Este oare acesta salvatorul? Poate trimisul lui
Dumnezeu să-i îndemne pe oamenii să se complacă în rele iertîndu-le tot
timpul fărădelegile? Mai degrabă un spirit demonic face aceasta.
Să cercetăm mai departe faptul cum Iisus crede că oamenii lui Dumnezeu
pot fi deosebiţi de cei ai diavolului. În Matei, 7, 10-20, Iisus îi
avertizează pe ucenici să se ferească de profeţi mincinoşi căci după
roadele lor vor fi cunoscuţi. Preceptul este bine ştiut din Vechiul
Testament, ideea că pomul se cunoaşte după rod. Să vedem ce roade a adus
pomul lui Iisus după aşa zisa înălţare a lui la cer?
Creştinismul a pătruns treptat în lumea zisă "păgînă" prin înfricoşarea
oamenilor asupra pedepselor ce-i aşteaptă dacă nu se vor supune noii
învăţături. Această frică de pedeapsă persistă şi astăzi fiind practic
hrana creştinismului. Fără continua teroare a diavolului, care pîndeşte
omul la orice pas, creştinismul s-ar dezintegra. De remarcat este
atenţia care se pune pe diavol ca personaj principal şi toate cele care
vin cu răul şi suferinţa, răstignirea lui Iisus pe cruce, sîngele,
patimile lui, etc. În cele din urmă Iisus pozează în învingător, chiar
după ce a fost bătut în cuie pe cruce şi i s-a pus pe cap coroana de
spini în locul celei regale a regelui din stirpea lui David. Pe cei mai
mulţi oameni traumele mentale pe care le implantează în minţi frica, şi
toate aspectele suferinţei şi întunericului, îi bîntuie toată viaţa.
Deşi se spune despre "învingătorul morţii", că a ajuns acolo la dreapta
Tatălui, el priveşte cu detaşare întreaga panoramă a suferinţei
umanităţii care a urmat după "înălţarea sa".
Să vedem acum
fructele date de pomul sădit de Iisus pe pămînt. Ce a urmat? Războaie,
măceluri împotriva evreilor şi ale altora, dezbinare veşnică printre cei
care au urmat învăţătura lui Iisus, inchiziţie, arderea oamenilor pe
rug, arderea cărţilor, obida oamenilor, cuceririle sîngereoase urmînd
crucea însîngerată, care cînd era pumnal cînd cruce, şi multe alte
"fructe" ale demonului "înălţat la cer". Astfel de rezultate ale
misiunii sale "salvatoare" ne sugerează că Iisus s-a dus direct în iad
de unde nici că-i pasă ce se întîmplă pe pămînt deoarece sistemul
introdus de el funcţionează din plin ca fruct al faptelor "mîntuirii"
aduse oamenilor. Salvarea care se aştepta din partea unui trimis al lui
Dumnezeu este nonexistentă, Iisus nu poate fi decît un trimis al
diavolului care în loc de mîntuire a adus durerea.
Cine sînt
cei mai în măsură astăzi să evalueze misiunea "salvatoare" ale lui
Iisus? Toţi cei care au avut tangenţă cu creştinismul! Salvatorul se
dorea un personaj al salvării din durere nu cineva care aduce suferinţă
prin sabia pe care cu adevărat a lăsat-o omenirii. Şi sîngele continuă
să curgă şi astăzi şi va continua atîta timp cît oamenii venerează pe
demonul care a adus suferinţă omenirii cu 2000 de ani înainte. Iată că
în ciuda obiceiului diavolului de a minţi, totuşi de cîteva promisiuni
s-a ţinut.
Care este spectrul creştinismului astăzi în lume?
Nici o altă religie nu are mai multe secte decît cea creştină. Existenţa
sutelor de grupări creştine arată cu claritate că dezbinarea generată
de Iisus încă de cînd era viu pe pămînt continuă astăzi cu aceeaşi forţă
încît te întrebi cum de este posibil ca oamenii să interpreteze diferit
ideile dintr-o carte care este destul de coezivă în conţinut, Biblia?
Explicaţia nu poate fi decît că Biblia este o carte plină de
contradicţii, atît Vechiul cît şi Noul Testament. Cel puţin Noul
Testament este grosier privind salvarea oamenilor de la moarte de către
cineva care nu s-a salvat pe sine însuşi. Oasele i-au putrezit de mult
acolo în Orientul Apropiat. Evreii nu l-au acceptat pe Iisus deoarece nu
era nimic în el să sugereze că-i poate salva, că-i poate elibera de sub
jugul romanilor aşa cum se aştepta de la un rege din spiţa lui David.
Cine a fost Iisus? Respingerea lui de către evrei în mod automat
îl califică drept impostor şi amăgitor. Nimeni nu a făcut o evaluare mai
justă asupra cine a fost Iisus decît poporul din care face parte şi în
mijlocul căruia a trăit. Şi ei l-au categorisit drept amăgitor.
Învăţăturile ieftine şi stupide ale lui Iisus au mai mult marca răului
decît cea a binelui. Omul Iisus este un caz demonic a cărui misiune
"salvatoare" a supravieţuit prin conjunctura istoriei, prin frică pe
care o împlîntă în minţile oamenilor aşa cum numai duhurile rele o fac,
deghizînd răul într-un ambalaj pe care scrie fericire şi salvare.
Dezbinarea adusă de "fiul lui Dumnezeu" continuă să ne macine sufletele
şi să ne despartă inimile cu sabia pe care a promis-o. Şi asta avem
astăzi: fiul despărţit de tatăl său, fiica de mama sa, aşa cum se arată
în Matei, 10, 34-35. Creştinismul este un cult demonic, cea mai mare
minciună care a putut vreodată exista în omenire: venerarea unui demon
ca "fiu al lui Dumnezeu". Iisus este cel care a înlesnit înmulţirea
duhurilor necurate îngăduindu-le să iasă din oameni şi să revină apoi cu
alte duhuri şi mai rele ca ele (Luca, 11, 26). Pe această bază de idei
demonismul creştinismului originar nu poate fi contestat.
Vă
veţi întreaba cum se explică atîtea frumuseţi văzute în biserici şi
catedrale? Există realmente creaţii minunate care glorifică amintirea
narativă a celui care a fost Iisus. Răspunsul este că aceste minunăţii
sînt rodul idealului minţii omeneşti, nu cel al învăţăturilor lui Iisus.
Creştinismul este o religie parazitară a sufletelor care se întinde
oriunde poate să ajungă cu teroarea fricii. Oamenii au creat cu mare
elan frumuseţi în biserici şi catedrale pentru a contracara urîciunea
creştinismului originar al lui Iisus, idealizînd aspectele durerii,
portretizînd un Iisus cu faţa blîndă şi resemnat în faţa morţii, postura
victimei care induce milă în cei care o privesc.
Dar cînd
este să evaluăm obiectiv consecinţele acestor aberaţii doctrinare
gunoiul creştinismului iese la suprafaţă în felul de a se comporta al
oamenilor, în modul lor de existenţă, în violenţa şi răutatea socială a
unor creştini, deoarece Iisus le-a promis că orice li se poate ierta
afară de blasfemia împotriva Duhului Sfînt (Matei, 12, 31). Oamenii
sinceri aflaţi printre creştini sînt doar victime credule care resemnaţi
şi depăşiţi de înţelegerea reală a demonismului lui Iisus nici nu ştiu
practic în mîna cui se află. Pioşi în viaţă, aceşti oameni aspirînd la
Dumnezeul adevărat s-au rugat cu devotament lui Iisus. După moarte vor
avea surpriza să ajungă în iad unde îi întîmpină Iisus şi le urează bun
sosit.
Ce spune istoria despre rolul creştinismului? Puterea
politică de-a lungul timpului a înţeles cu realism marele potenţial de
manipulare a oamenilor oferit de creştinism, care a fost folosit astfel
de toate sistemele sociale inclusiv comunismul care iniţial l-a respins.
Ulterior creştinismul a fost tolerat şi folosit în slujba noilor
guvernanţi comunişti care, înclinaţi spre rău, exploatare şi minciună,
s-au aliat cu cei de-o teapă cu ei, cei care îl slujeau de Diavol
întocmai ca şi ei, dar folosind metodele demonului de pe crucea
însîngerată, Iisus "salvatorul omenirii".
Despre cine a scris
aceste rînduri nu este nevoie să vă întrebaţi cine este. Am îndrăznit să
gîndesc şi să aştern aici cele aflate. Am scăpat de frica de Dumnezeu
şi mă gîndesc la iubirea de Dumnezeu. Mă simt uşurat, nu mai port jugul
crucii, nu mai sînt un întemniţat al lui Iisus. Privesc la minunile
create de Dumnezeu, la cer, la soare şi mă gîndesc cum oamenii acestor
vremuri mai pot crede că undeva în Orientul Apropiat, Dumnezeu şi-a
trimis pe fiul său unic să "moară" pentru ca noi să avem viaţă veşnică.
Dacă un astfel de Dumnezeu face experimente cu noi să afle că nu i-au
reuşit. Dar dacă este mîna Diavolului întreaga decepţie a reuşit. Sînt
milioane şi milioane de oameni care au asimilat patologia lui Iisus, un
spirit al răului de care omenirea este influenţată în prezent în
proporţii gigantice. Aceasta ne duce la pieirea anticipată în viziunea
apocaliptică din Noul Testament. "Salvatorul" ne învaţă cum să ne tîrîm,
cum să purtăm greutatea crucii însîngerate după exemplul lui şi cum să
murim, în loc de a ne arăta cum să trăim fericiţi în viaţă, aşa cum un
adevărat fiu de Dumnezeu ar face-o. Iisus ne-a adus încet şi sigur la
marginea prăpastiei de anihilare a omenirii. Atît cei care au asimilat
duhurile necurate, aduse de către Iisus şi de cei care l-au urmat şi îl
urmează, cît şi mulţimea oamenilor de bună credinţă în Dumnezeu, care nu
au fost încă atinşi de aceste duhuri necurate, hrănesc în creştinism
macabrul salvarii oferite de un om mort pe o cruce. Dumnezeule adevărat,
unde să Te găsim?
Un alt text
Citesc în
Luca, 12, 51-53 şi nu-mi vine să cred ce spune Isus: "Pare-vi-se c-am
venit să dau pace pe pămînt? Vă spun că nu, ci dezbinare. Că de-acum
înainte cinci într-o casă vor fi dezbinaţi: trei contra doi şi doi
contra trei. Dezbinaţi vor fi tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva
tatălui, mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei, soacra
împotriva nurorii sale şi nora împotriva soacrei". Iată vorbele de
"salvare" spuse chiar de "salvatorul lumii" isus hristos. Nu poţi decât
să-i scrii numele cu litere mici acestui om. În Luca, 12, 49, Isus
afirmă cât se poate de explicit de ce a venit pe pământ: "Foc am venit
s-arunc pe pământ, şi cât aş vrea să fie acum aprins".
Şi foc a
fost şi este încă. Distrugerile masive în numele credinţei creştine
de-a lungul timpului sunt cunoscute şi documentate istoric: războaiele
religioase, cuceririle în numele creştinării, cruciadele de salvare a
"mormântului sfânt", şi mai presus de toate distrugerea aproape totală a
religiilor primare, cu care creştinismul a venit în contact, care erau
bazate pe relaţia armonioasă dintre om şi natura. Aceste răutăţi ale
oamenilor împotriva altor oameni au fost făcute în numele "salvatorului
lumii" Isus Hristos. De la simplele dezbinari pe care Isus le-a adus
oamenilor aşa cum spune în Luca, 12, 51-53, au urmat altele din ce în ce
mai ample prin mărirea puterii duhurilor necurate pe care Isus le-a
protejat. Dar se pare că focul cel mare, care era dorit cu ardoare de
Isus în Luca, 12, 49, nu a venit încă. Acest foc este în curs de a se
produce prin polarizarea întregii omeniri în mari tabere antagoniste.
Mahomed, profetul islamismului, a fost puternic influenţat de
creştinii care erau dominanţi în acea perioadă în zona Orientului
Apropiat. Duhurile rele aduse de Isus l-au luat în stăpânire pe Mahomed
şi s-au răspândit apoi printre populaţiile arabe din zonă, găsind acolo
teren prielnic. Fenomenul a fost facilitat şi de faptul că musulmanii nu
folosesc lumânări la rugăciuli, aşa cum fac creştinii care în acest fel
pot determina duhurile rele să se îndepărteze. Monstruozităţile care se
întâmplă astăzi în lumea islamică (sinuciderile pentru a-i omorâ pe
alţii cu orice preţ) şi ura pe care o manifestă faţă de toţi, inclusiv
faţă de alţi musulmani, se explică prin duhurile rele care se află în
aceşti oameni. Treptat s-a produs o multiplicare masivă a duhurilor rele
în lumea musulmană. Astăzi avem tabere adverse mult mai puternice,
decât simpla dezbinare dintre tată şi fiu, ne îndreptăm către viziunea
de distrugeri masive prin foc şi toate calamităţile de neimaginat
descrise în Apocalipsă. Atunci Isus va fi pe deplin fericit că planul
i-a reuşit şi lumea a luat foc aşa cum dorea în Luca, 12, 49.
Ce să mai facem? Aprindem o lumânare sau facem un foc sacru, aşa cum se
întâmpla în timpurile şamanice ale umanităţii, şi ne rugăm Dumnezeului
adevărat să ne scape de demonismul celui răstignit pe cruce. Nu ştim ce
şanse avem, dar putem încerca. Poate că Dumnezeu nu ne va lăsa, poate că
lucrarea demonică va fi oprită în ultimul moment, înainte de
Apocalipsă, dacă renunţăm la trimisul diavolului, la macabrele rugăciuni
către un mort, la moaştele purtătoare de duhuri rele. Am rămas profund
şocat de cazul de stăpânire demonică a unei femei. Este aici un video în
care se poate vedea ce înseamnă puterea duhurilor rele aduse de
"moaştele sfinte". Vezi:
http://video.bzi.ro/video/show/Posedata-de-diavoli-a-cautat-vindecarea-la-Sfanta-43
Acasa 
Ultimele imagini 
Înregistrare 
Conectare 
Mar Oct 20, 2020 11:14 pm Scris de livius
Devino fan Forumgratuit 
au mai adus si un duh pe post de liant si i-au lipit pe toti! A rezultat SF treime, adica de ce treime si nu intreg? Adicatelea, cu cat adaugi mai multi, cu atat mai mult scade cantitatea?