Conspiratia UE ... sau ce nu ştiaţi despre Uniunea Europeană 1

Constituţia europeană instituţionalizează un sistem care face din om un subiect economic, un sistem care generează şi mai multă sărăcie, şomaj, poluarea apei şi a aerului. Acest tratat instituie o altă dictatură pe care noi nu o vrem". Danielle Mitterrand, soţia fostului preşedinte al Franţei, mai 2005

Astăzi, Proiectul european” conduce mai mult de două treimi din statele Europei sub o formă nouă de guvernământ – o putere supranaţională. Nu trebuie însă să uităm că el a pornit ca o idee utopică şi atât de îndrăzneaţă, încât părea imposibil de acceptat de naţiunile cărora le-a răpit total independenţa.

Pentru a facilita implementarea acestei idei, direcţia în care se îndreptau lucrurile a fost cu grijă ocultată, atât la începuturi, cât şi pe parcursul derulării Proiectului. Fondatorii săi ştiau că doar lucrând din umbră, într-un mod discret puteau reuşi să îşi atingă scopul – acela de a face ca Europa să fie condusă de o unică autoritate politică, economică şi militară, un organism supranaţional. Chiar şi acum, sistemul de guvernare al UE este de o complexitate atât de labirintică, încât din cele câteva sute de milioane de cetăţeni ai Uniunii doar puţini cunosc cât de cât scopul, felul cum a evoluat şi modul real de funcţionare al acestui angrenaj care le conduce vieţile.

În ultimii ani Proiectul a avansat atât de mult, încât scopul său nu a mai putut fi ascuns. Nici nu mai era necesar. S-a putut vedea astfel ceea ce s-a făcut şi se face în continuare în numele popoarelor europene, fără a fi întotdeauna şi în interesul lor. Pentru a înţelege adevărata lui natură este necesar să îi cunoaştem istoria, să ştim cine sunt cei care au lucrat din umbră pentru ca el să se insinueze treptat în viaţa europenilor.

Adevărata faţă a părinţilor Europei
Faptul că ideea care a stat la baza proiectului Europei Unite a apărut după 1945, deci după război este unul din marile mituri europene. Susţinătorii acestuia prezintă UE ca pe o nouă creaţie, o idee strălucită a lumii moderne postbelice. În realitate este vorba despre un vis ratat care datează din 1920 scriu Christopher Booker şi Richard North în cartea lor: The Great Deception - A Secret History of the European Union

Proiectul a încolţit iniţial în anii douăzeci în mintea a doi oameni. Primul dintre ei, Jean Monnet, este numit astăzi părintele Europei. Numele celui de-al doilea, Arthur Salter, este acum aproape uitat. Însă amândoi au jucat un rol important în punerea în practică a ceea ce părea iniţial doar o mare utopie.

Ideea unităţii şi a cooperării între state exista în mintea multor teoreticieni ai vremii. Monnet şi Salter mergeau însă mult mai departe. Ei visau la un guvern supranaţional care să conducă Statele Unite ale Europei. Salter a scris în anii '20 mai multe eseuri în care propovăduia ideea subordonării totale a ţărilor europene faţă de o unică autoritate politică, economică şi militară. Guvernele şi parlamentele ar fi devenit astfel doar nişte simpli administratori locali total obedienţi faţă de un Secretariat de tehnocraţi internaţionali, loiali noii organizaţii şi nu statelor membre.

În anii '20 o astfel de idee era extrem de greu de implementat. Care naţiuni ar fi acceptat aşa ceva fără a-şi vedea puse în pericol integritatea, libertatea şi independenţa? Europenii trebuiau deci să devină convinşi că proiectul european era o necesitate, iar tot ceea a urmat, inclusiv al doilea război mondial, a făcut parte din această muncă de convingere. Monnet a fost pionul principal în acest proces şi a acţionat permanent din umbră, conştient fiind că doar aşa îşi va putea îndeplini cu succes misiunea. A pregătit terenul, a manevrat toate pârghiile necesare şi nu a ratat nici o ocazie.

Monnet privea calea inter-guvernării, adică a coperării voluntare între naţiuni care îşi păstrează independenţa, ca fiind un pericol mai mare pentru proiectul european chiar decât naţionalismul. S-a folosit însă de deschiderea care exista către o astfel de cooperare şi şi-a prezentat mereu planurile deghizate în această haină pentru a le face mai uşor de acceptat. Ţelul său a ieşit la iveală de-abia când noua maşinărie de guvernământ era instituită în proporţie suficient de mare pentru ca scopul ei să poată fi exprimat pe faţă.

Dar să vedem cine era acest Jean Monnet. Francez de origine şi comerciant de coniac el s-a făcut remarcat în timpul primului război mondial utilizându-şi experienţa de navigaţie în favoarea Aliaţilor. A ajuns la scurtă vreme să se ocupe de organizarea proviziilor acestora, şi nimeni nu mai ţinea cont că îşi dobândise experienţa făcând comerţ cu alcool în timpul prohibiţiei. A ajuns ca la un moment dat în SUA să fie anchetat pentru evaziune fiscală, iar FBI-ul să îl suspecteze de spălare de bani pentru nazişti. Avea însă un mare talent de a-şi face prieteni printre oamenii cei mai influenţi şi a ieşi mereu curăţat de toate păcatele.

În anii patruzeci, Monnet atinsese deja o poziţie suficient de influentă pentru a pune pe roate proiectul. Primul pas era să realizeze o uniune franco-britanică, lucru aproape imposibil ţinând cont de rivalitatea istorică dintre cele două ţări. Pentru aceasta şi-a făcut prieteni la cel mai înalt nivel în cercurile franceze şi în cele britanice printre care Charles de Gaulle, viitorul preşedinte al Franţei şi Robert Vansittart, şeful ministerului de externe britanic.

Cooperarea economică - etapă a planului de globalizare

În 1940, cucerirea Franţei de către armatele lui Hitler părea iminentă după bătălia de la Dunkerque. Consilierii lui Winston Churchill, primul ministru al Marii Britanii, au venit cu soluţia salvatoare – realizarea unei uniuni franco-britanice. Nu era însă vorba de o colaborare interstatală, ci de formarea unei noi naţiuni, care urma să aibe un guvern unic, o armată unică, cetăţenie comună şi o monedă comună. Această idee a fost primită cu un entuziasm care l-a uimit şi pe Churchill şi a fost suprizător de repede pusă în aplicare, ca şi cum era de multă vreme aşteptată. Cabinetul britanic nu a avut nici o obiecţie, în ziua următoare proiectul a fost semnat de toată lumea, fiind respinse doar prevederile privind moneda unică, iar generalul de Gaulle a obţinut imediat acordul părţii franceze, întâlnind aceeaşi neaşteptată deschidere. Singurul care a ripostat a fost omul politic Michel Petain care se temea ca Franţa să nu fie transformată într-un dominionat britanic. Au avut loc importante mişcări de stradă în timpul cărora francezii strigau “preferăm să fim cuceriţi de Hitler, decât să fim sclavii Angliei,” şi astfel proiectul a căzut.

Toate aceste maşinaţiuni au fost - doar pentru ochii lumii - un răspuns ad-hoc la o criză de război. Ele erau doar vârful icebergului construit din umbră de acelaşi Monnet. Uimitorul entuziasm faţă de această idee se datora faptului că acesta avusese lungi discuţii cu toate persoanele implicate atât din tabăra franceză, cât şi din cea britanică. Pentru Monnet acest eşec a fost doar o bătălie pierdută dintr-un mare război. Şi nu era vorba de al doilea război mondial, a cărui încheiere s-a decis să o aştepte sperând că, după marile tragedii şi distrugeri, europenii vor fi mai dornici să accepte soluţia Uniunii. Aşa a şi fost.

În 1950, planul Shuman, care plasa industriile producătoare de oţel a şase ţări europene sub controlul unei singure autorităţi, a fost tot opera lui Monnet. El a fost cel care l-a convins pe ministrul francez de externe, Robert Shuman, să prezinte această idee ca pe o soluţie pentru wţinerea păcii într-o perioadă fragilă, ştiut fiind faptul că oţelul era una din industriile de care depindea producerea de armament.

Acesta a fost doar un prim pas care făcea ca proiectul să înainteze considerabil pe linia sa economică. Această strategie era ideea lui Paul-Henri Spaak, primul ministru al Belgiei şi bun prieten cu Monnet. El era convins că în prima etapă, modul cel mai eficient de a ascunde scopul politic al proiectului era acela de a-l deghiza sub masca cooperării economice - o piaţă comună. El a redactat aşa numitul “Raport Spaak” care a dus la semnarea în 1957 a tratatului de la Roma, care punea bazele Comunităţii Economice Europene.

Chiar dacă nu păreau a lucra pentru acelaşi scop, de multe ori fiind prezentaţi a fi oponenţi, Monnet a beneficiat de ajutorul unui comunist italian, Altiero Spinelli. Convingerile şi metodele similare arată că în realitate toţi aceştia lucrau pentru îndeplinirea aceleeaşi misiuni. Lâncezind într-o închisoare fascistă, Spinelli visa la aceleaşi State Unite ale Europei. Şi el era convins că pentru a-şi duce viziunea la îndeplinire era necesar să le ascundă popoarelor Europei ceea ce se făcea în numele lor, până când procesul avansa atât de mult încât devenea ireversibil. Spinelli avea să rămână relativ anonim ani de zile până când, în ultima perioadă a vieţii, a ieşit din umbră şi a jucat un rol crucial în dirijarea proiectului spre finalizare. El este fondatorul „Crocodile Club”, care în anii 80 a susţinut intens realizarea „The Single European Act” – pactul care a armonizat legislaţia ţărilor membre şi apoi a tratatului de la Maastricht care a pecetluit crearea UE.

Finalizarea proiectului sau de-abia începutul?

Iată cum după mai multe decenii proiectul a fost în sfârşit gata să-şi declare adevăratele intenţii. În ziua de 26 februarie 2002, delegaţi din douăzeci şi cinci de ţări s-au adunat în cel mai mare complex de clădiri administrative din Europa, sediul Parlamentului European de la Bruxelles, pentru deschiderea unei convenţii destinate redactării constituţiei unei Europe Unite. Mulţi dintre ei aveau clar în minte paralelismul dintre acţiunea lor şi convenţia întrunită la Philadelphia în vara anului 1787 pentru a întocmi constituţia Statelor Unite ale Americii. Erau conştienţi de faptul că asemenea predecesorilor lor americani participau la încununarea procesului de creare a unui nou stat supranaţional.

Când cei o sută cinci delegaţi ai statelor membre şi-au ocupat locurile în camera Parlamentului, uriaşa clădire de oţel şi sticlă în care se adunaseră a primit numele de Paul-Henri Spaak. Alături se vedea un alt edificiu administrativ şi mai vast, botezat după Altiero Spinelli, omul care sugerase cel dintâi că redactarea unei constituţii pentru Statele Unite ale Europei; ar fi actul simbolic final în procesul de integrare politică. Singurul nume necomemorat în clădirile colosale unde se desfăşurau aceste evenimente era acela al omului care, mai mult decât oricare altul, pusese în mişcare acest proces cu câteva decenii în urmă. Deşi fusese de multă vreme onorat cu numele de părintele Europei”, Jean Monnet rămăsese şi acum, ca pe tot parcursul procesului, departe de luminile rampei. Ceea ce realizase el echivala cu o lovitură de stat desfăşurată cu încetinitorul.

Probabil doar o mână de delegaţi înţelegeau adevăratul rol jucat de aceşti oameni în întortocheatul proces care, timp de peste cincizeci de ani, îi adusese în locul în care se aflau acum. Ca să nu mai vorbim despre fracţiunea infimă din cei cinci sute de milioane de locuitori ai Europei care ştiau despre ce era vorba şi în interesul cărora, chipurile, se petrecea acest eveniment.

Un puzzle în care piesele nu se potrivesc

Şi totuşi, chiar în timp ce acest proces părea să se apropie de finalizare, asemenea ultimelor piese al unui vast şi complex joc de puzzle, se iveau întrebări fundamentale. După mai bine de cincizeci de ani de asamblare lentă şi dureroasă a jocului de puzzle, era oare posibil ca, la urma urmei, piesele să nu se potrivească?

Era vorba de un continent în care statele naţionale au fost convinse să-şi cedeze puterea de autoguvernare unui nou tip de guvern supranaţional. Însă nimeni nu se preocupase să afle ce doreau în ultimă instanţă liderii şi locuitorii acestor ţări?

Era vorba de o Europă în care naţiunile mai bogate din vest erau unite cu ţările sărăcite din est, ţări care suferiseră decenii de-a rândul jugul comunist. Dar, în practică se putea realiza efectiv acest lucru într-un mod care să lase tuturor părţilor senzaţia că fuseseră tratate echitabil?

Se visase la o guvernare unică a cinci sute de milioane de locuitori de naţionalităţi diferite, vorbind limbi diferite, provenind din tradiţii istorice şi culturale totalmente diferite. Dar în practică, putea o asemenea guvernare să rămână democratică într-un mod credibil? Mai mult, conta acest lucru?

Se visase la o Europă care să împărtăşească un sistem politic şi economic unic. Dar pe baza datelor la zi, care erau perspectivele ca acest sistem să se achite cu adevărat de promisiunile făcute în numele lui? Cifrele arătau că perspectivele fericite efectiv nu există.

Prăpastia dintre voinţa locuitorilor Europei şi planurile tehnocraţilor

Când guvernele Europei s-au întrunit să discute constituţia destinată să le unească irevocabil naţiunile a fost necesar să fie întrebaţi, cel puţin de ochii lumii, locuitorii statelor respective.

Primele concluzii nu au corespuns deloc cu ceea ce ar fi vrut să obţină tehnocraţii supranaţionali. În 2005 locuitorii Franţei şi Olandei au respins în masă Constituţia europeană. În Marea Britanie trebuia sa să se organizeze un astfel de referendum în primăvara lui 2006, dar s-a renunţat la acest plan de teama unui rezultat similar. Constituţia a fost ratificată doar de Parlament. La fel s-a procedat şi în celelate state pentru ca proiectul să meargă totuşi înainte. Opoziţia locuitorilor Europei nu a contat, deşi tehnocraţii susţin tot timpul că tot ceea ce fac ei este voinţa popoarelor Europei. Din contră, s-au intensificat campaniile de manipulare a opiniei publice.

Se repetă astfel povestea arhitectului franco-elveţian Le Corbusier, care avusese ambiţia de a impune oamenilor să trăiască în oraşul viitorului. Le Corbusier considera că multe dintre necazurile care asediau omenirea îşi aveau originea în traiul din oraşe neplanificate. Se impune ca aceste oraşe, începând cu Parisul, să fie rase de pe suprafaţa pământului şi înlocuite cu „oraşele viitorului”, planificate până în cele mai mici detalii. După ce timp de două secole visul său a fost privit doar ca o simplă curiozitate, ocazia de a-şi pune proiectul în practică a fost creată după al doilea război mondial, când arhitecţi şi urbaniştii au trebui să reconstruiască oraşele distruse de bombardamente. Celebrele blocuri comuniste nu au fost nici ele departe de această idee, ci au reprezentat alternativa estică a oraşului viitorului.

Astfel că începând cu anii şaizeci s-au putut vedea apărând în multe oraşe din Marea Britanie mai întâi terenuri vaste cu turnuri de beton şi lespezi de ciment, înconjurate de spaţii publice largi şi parcurse de artere urbane noi. Construcţii similare au început sa apară şi pe continent, chiar şi astăzi moda clădirilor impersonale, standardizate de sticlă şi beton, este dogmă în construcţii.

Oamenii însă şi-au dat rapid seama că departe de a crea oraşele lucitoare şi eficiente promise, proiectele arhitecţilor dădeau naştere unor construcţii inumane, lipsite de suflet, apăsătoare, murdare şi urâte, care au ajuns la scurtă vreme să se transforme în adevărate capcane. Betoane desfigurate de graffiti, alei bântuite de toxicomani şi tâlhari, spaţiile înconjurătoare moarte, presărate cu iarbă uscată şi tocită. Viziunea unei lumi perfect planificate părea atrăgătoare în teorie, însă practica a dovedit clar că ea nu avea nici o legătură cu realitatea omenească. Curând s-a dovedit clar că visul lucitor nu dusese decât la un coşmar.

Echivalentul dorinţei lui Le Corbusier de a demola oraşele vechi a fost aversiunea lui Monnet faţă de statul-naţiune. Misiunea sa de a crea guvernul supranaţional al viitorului, condus de tehnocraţi, înălţându-se mai presus de toate complicaţiile naţionalismului şi ale democraţiei a fost aparent dusă la final. S-a blocat însă la testul practic, chiar dacă asemeni planurilor lui Le Corbusier părea într-o vreme să deschidă toate drumurile şi să soluţioneze toate problemele.

Pe listele nesfârşite de legi ce au wărât Politica Agricolă Comună, Politica Pescuitului Comun, Politica Concurenţei şi toate celelalte, se găsesc marile blocuri-turn ale „proiectului european”. În cazul lui Le Corbusier tot ceea ce nu era bun la blocurile lui a devenit evident când în ele au trebuit să locuiacă oameni, oameni vii care au descoperit că aceste clădiri sfidau realităţile şi nevoile omeneşti. La fel au început să stea lucrurile şi cu „blocurile-turn” create de tehnocraţii Uniunii Europene. În faţa lipsei de suflet a oraşelor lui Le Corbusier oamenii au început să jinduiască după căldura, vitalitatea şi realitatea omenească a vechilor oraşe. Locuitorii UE au descoperit deja că şi-au pierdut treptat libertatea şi puterea propriilor ţări de a se guverna singure şi au început să aprecieze într-un fel nou valoarea vechiului mod de a trăi, ce le-a fost luat fără ştirea lor.

Va veni o vreme când fantezia marelui „proiect european” se va destrăma, biruită de realitate, distrusă de toate acele contradicţii pe care, în ambiţiile ei, n-a fost în stare să le prevadă şi pe care n-ar fi putut niciodată să le rezolve. Numai că este posibil să lase în urma ei un pustiu din care popoarele Europei vor avea nevoie de mulţi ani ca să se trezească iar la viaţă.

Află care sunt consecinţele destrămării zonei Euro

Banca elveţiană UBS au publicat un amplu raport după ce a analizat consecinţele destrămării zonei Euro, relatează Business Insider.

Ideea principală a raportului este următoarea:
Euro nu ar trebui să existe în forma actuală.

Raportul publicat de Stephane Deo, Paul Donovan şi Larry Hatheway de la UBS sugerează faptul că întregul sistem a fost de la început o minciună.

„De ce luăm în considerare destrămarea zonei Euro? Deoarece aceasta nu funcţionează. Statele membre ar fi fost mai sănătoase din punct de vedere economic dacă nu ar fi aderat niciodată.

La aderare, populaţia europeană nu a fost informată în privinţa consecinţelor. În anii '90, Euro era caracterizat ca fiind o instanţă a integrării ratei de schimb. Au fost subliniate avantajele comerciale şi turistice a unei monede unice europene. Bineînţeles că integrarea ratei de schimb a fost cea mai puţin importantă dintre consecinţe. Cea mai importantă consecinţă a fost integrarea politicilor monetare. Soluţia se afla chiar în denumirea de „Uniune Monetară Europeană". Însă politicienii au ignorat soluţia. O monedă care ar fi fost privită mai degrabă ca o uniune monetară ar fi fost mult mai dificil de promovat în rândul opiniei publice.

O uniune monetară este, din punct de vedere economic, o idee bună dacă statele membre formează o zonă valutară optimă. Iar asta presupune îndeplinirea uneia dintre cele două condiţii. Ori statele membre sunt atât de omogene, încât economiile care o formează se mişcă mereu în aceeaşi direcţie şi cu aceeaşi viteză, ori economiile sunt îndeajuns de flexibile pentru a permite corectarea în timp util a tuturor deficienţelor economice."

Chiar şi acum, UBS crede că destrămarea zonei Euro este inevitabilă şi că soluţia optimă ar fi o uniune fiscală. Principalul motiv: costurile destrămării definitive a zonei Euro ar fi mult prea mari pentru statele membre.

Costul nr. 1:

„Consturile unei ţări mici care iese din zona Euro sunt semnificative. Consecinţele implică incapacitatea de plată, recapitalizarea sistemului bancar, prăbuşirea sistemului bancar şi prăbuşirea comerţului internaţional. Estimăm că ieşirea din zona Euro a unei ţări slabe va costa între 9500 şi 11500 de euro pe cap de locuitor în primul an, după care costurile ar scădea la 3-4000 de euro pe cap de locuitor în următorii ani. Asta reprezintă 40-50% din PIB în primul an."

Costul nr. 2:

„Dacă o ţară puternică precum Germania ar părăsi zona Euro, consecinţele ar consta în default corporativ, recapitalizarea sistemului bancar şi prăbuşirea comerţului internaţional. Costurile ar fi de 6-8000 de euro pe cap de locuitor în primul an şi de până la 4500 de euro pe cap de locuitor în următorii ani. Asta ar echivala cu pierderea a până la 25% din PIB în primul an. În schimb, excluderea Greciei, Irlandei şi Portugaliei din zona Euro în contextul incapacităţii de plată ar duce la pierderea a doar 1000 de euro pe cap de locuitor."

Ce a reprezentat Uniunea Europeana?
Simplu. Un pas inainte spre Noua Ordine Mondiala planuita cu grija de liderii lumii.

Infiintarea Uniunii Europene si organizatiile secrete

Printre evenimentele puse la cale la conferinţele Bilderberg se numără înfiinţarea Uniunii Europene (discutată chiar la prima reuniune, în 1954), războiul din Iugoslavia, invazia Irakului, creşterea impozitelor în diferite ţări. Grupul hotărăşte şi politica Naţiunilor Unite, sau cine va câştiga alegerile în diferite state.

http://www.scribd.com/doc/11604988/Guvernul-Mondial-Secret

in urma cu ani buni, citeam un articol din "Bucuresti Match" in care masoneria romana se lauda cu diverse si pozau in "baieti buni":
- SUA a fost creata de masoni insa azi se prabuseste treptat si sigur;
- singurul presedinte american despre care se stie sigur ca nu a fost mason a fost Kennedy (au omis sa spuna si ca l-au asasinat dupa ce le-au amenintat interesele)
- Crucea Rosie este inventia lor (dar nu vorbesc acum despre scandalul din Canada [~1 an - doar s-a prezentat ca stire la tv, o zi, si gata],unde au fost scosi in afara legii pt infestarea a vreo 3000 de pacienti cu sange transfuzat, "donat" de Crucea Rosie, sau scandalul din Romania, din anii '90, cand ne-au adus pe primul loc in lume la copii infestati cu HIV in spitale, prin seringi donate tot de criminalii astia!)
- FMI este inventia lor
- Banca Mondiala este inventia lor
- ONU este inventia lor (fara sa se aminteasca despre manevrele de intimidare si manipulare la scara globala pe care aceste organisme le fac)

Sedinta congresului american despre criza

"Şedinţa secretă a fost menţionată într-un foarte scurt comunicat al agenţiei de presă Associated Press. Nicio publicaţie americană nu a dezvoltat însă subiectul. O echipă de jurnalişti independenţi au publicat, însă, dezvăluiri cutremurătoare despre ce s-a discutat de fapt la această şedinţă.

Conform acestora, mai mulţi deputaţi american au ieşit de la şedinţa secretă atât de furioşi şi preocupaţi pentru viitorul Americii încât au lăsat să scape câteva informaţii. Ei au povestit că s-a discutat despre „iminenta prăbuşire a economiei americane, prevăzută a avea loc în septembrie 2008. S-a mai discutat despre iminenta prăbuşire a finanţelor de stat în februarie 2009 şi despre declanşarea unui război civil în SUA din cauza colapsului economic. S-a vorbit şi de anticiparea unor ample mişcări de stradă şi de închiderea cetăţenilor americani recalcitranţi, în câmpurile de concetrare numite REX 84, deja construite pe teritoriul american. Membrilor Congresului li s-a promis că ei şi familiile lor vor fi duşi în locuri sigure, pe perioada acestor mişcări masive de stradă. A fost avansată şi necesitatea stringentă de fuziune între SUA, Canada şi Mexic, pentru a face rost de materie primă de la primii şi de mână de lucru ieftină de la ceilalţi. Noua Uniune va avea o monedă unică, numită Amero, care va înlocui actualul dolar, care nu mai are nicio putere de acoperire.”

http://www.hondafan.ro/forum/archive/index.php/t-5844.html
e interesant de studiat si de pe aici: http://www.projectcensored.org/

adevarul a scris:

Ce a reprezentat Uniunea Europeana?
Simplu. Un pas inainte spre Noua Ordine Mondiala planuita cu grija de liderii lumii.

Nu inteleg de ce te miri de asta?

Citat :

Infiintarea Uniunii Europene si organizatiile secrete

Daca iei la puricat forumul vei observa ca si eu pe acest forum am prezentat aceasta idee ...care a fost lansata de Iluministi (Iluminatti) inca in secolul XVIII si a fost inca o data pusa "in pagina" de Francmasonerie in timpul revolutiei de la 1848 ...si culmea exact in forma pe care o vedem chiar azi ...adica cu Capitala la Bruxelles!

Citat :

Printre evenimentele puse la cale la conferinţele Bilderberg se numără înfiinţarea Uniunii Europene (discutată chiar la prima reuniune, în 1954), războiul din Iugoslavia, invazia Irakului, creşterea impozitelor în diferite ţări. Grupul hotărăşte şi politica Naţiunilor Unite, sau cine va câştiga alegerile în diferite state.

Asta cu "alegerile" ...nu prea ...mai degraba se lasa tarile sa decada singure in mizeria cea mai neagra ...ca apoi prin "revolutii populare" ...vezi cea din 1989 sa se doreasca "Calea democratiei".

Nu am dat ca exemplu tarile arabe ... ptr ca acestea fiind tari fanatizate prin religie ... nu se doreste democratia ...desi aceasta este conditia ESENTIALA ptr a accede la bunastare ...cel putin atata vreme cat Allah nu isi baga coada ... si se hotareste sa trimita din cer zilnic mii de vagoane cu hrana, apa si medicamente ...desi eu personal ma indoiesc ca are atata putere!

Citat :

A fost avansată şi necesitatea stringentă de fuziune între SUA, Canada şi Mexic, pentru a face rost de materie primă de la primii şi de mână de lucru ieftină de la ceilalţi. Noua Uniune va avea o monedă unică, numită Amero, care va înlocui actualul dolar, care nu mai are nicio putere de acoperire.”

Mi se pare ca este un pas necesar si binevenit ...dar in conditiile in care mana de lucru "ieftina" (adica cu salarii de 20 x mai mmari decat in mizeria de tara din care vin) sa vina din state crestine ...cum sunt cele din America de Sud sau Centrala ...ptr ca crestinismul este o religie careia i s-au smuls coltii acum 250 de ani prin laicizarea si secularizare ..."tratament" necesar de care tarile musulmane nu au beneficiat inca ...ba chiar mai mult, planul genial al lui Ataturk in aceasta directia a fost aruncat la gunoi de catre acele elite locale (Intotdeauna Dictatori in cazul tarilor musulmane) care au nevoie de oamenii primitivi pe care sa-i manipuleze asa cum au ei cheful ...si bineinteles spre binele IMENS al lor si a familiilor numeroase pe care le au!

Ce parre ai despre Libia si Egipt?

Vezi tu vreo alta iesire ptr ca sarmanii oameni de rand sa o duca mai bine ....decat democratizarea si apoi aderarea la UE ?

Cam ce parere ai ... de ce Sarkozy a fost atat de "interesat" sa -i sprijine pe "luptatorii" libieni ? ...Oare a facut-o dezintersat?